Educatie pentru cetatenie digitala / Digital Literacy and Citizenship in the 21st Century

Viața de zi cu zi este influențată pe zi ce trece tot mai mult de tehnologie, chiar și fără să conștientizăm influența sa asupra societății. Sursele de informare pe care le accesăm/consultăm (media tradițională precum presa scrisă, radioul, televiziunea etc.) și serviciile de care beneficiem, aproape fiecare dintre ele au și secțiuni digitale, unele migrând în totalitate spre online (de exemplu, prin programul de sănătate implementat la nivel național, o consultație medicală implică acum și o parte digitală, existând o „fișă digitală” ce trebuie completată ca o anexă la fișa fizică a pacientului, păstrată în arhiva medicală de către medicul ce a efectuat consultația).

Dacă literația face referire la abilitatea individului de a scrie și de a citi la un nivel minimal dar totuși satisfăcător pentru a înțelege și folosi comunicarea în scris în mediile tradiționale, literația digitală se referă la aceleași abilități transpuse în mediul digital. În 2003, UNESCO a definit literația ca fiind „abilitatea de a identifica, înţelege, interpreta, crea, comunica şi calcula, folosind materiale tipărite şi scrise, asociate unor contexte variabile. Ea presupune un proces continuu de învăţare ce permite individului să-şi realizeze obiectivele, să-şi dezvolte cunoştinţele şi potenţialul şi să se implice cu adevărat în comunitatea din care face parte şi în societatea mai extinsă” (UNESCO, 2004, p. 13). Așa cum literația este importantă pentru funcționarea eficientă a persoanelor într-o societate, așa și literația digitală este pârghia de legătură dintre un cetățean digital și o participare activă a acestuia în societatea digitală contemporană.

În ceea ce privește competențele de literație (generale), acestea se referă la cinci aspecte importante (Asociația Română de Literație, 2014): capacitatea de a lectura textul; capacitatea de a înțelege informația din textul respectiv; capacitatea de a fi metacognitiv, de a face legături cu ceea ce știi despre subiectul respectiv; capacitatea de a formula întrebări; capacitatea de a-ți exprima punctul de vedere. În mod evident, se poate observa de ce din perspectivă europeană, literația este una dintre competențele esențiale pentru viață, care ajută cetățenii să-și dezvolte capacitățile de reflexie și de exprimare, de gândire critică și empatie. Așa cum literația este fundamentală pentru dezvoltarea umană, literația digitală este esențială pentru a continua învățarea în această societate care cunoaște un progres tehnologic nemaiîntâlnit până acum. Astfel, nu doar copiii sau tinerii trebuie să aibă competențe de literație digitală, ci și un adult/vârstnic; nevoia de literație digitală fiind recunoscută la nivel european pentru tot parcursul vieții.

Dacă pentru celelalte categorii de vârstă există statistici la nivel național și european, din păcate nu există date specifice cu privire la literația la adulți în România. Conform Asociației Române de Literație (2016), „literația la adulți rămâne invizibilă la nivel de politică, fără o structură coerentă pentru identificare și îndeplinirea nevoilor de literație a populației adulte. Participarea adulților la programe de formare este scăzută în România, în special în rândul celor care au cea mai mare nevoie. Nu există date cu privire la includerea literației în programele de educație a adulților. În mod similar, nu există aproape deloc date legate de inițiative care să promoveze sau să susțină formarea competențelor de literație la adulți. Unele aspecte ale literației la adulți sunt incluse în Programe tip A doua Șansă. Aceste programe însă nu răspund adulților care au absolvit școala obligatorie, dar nu au competențe de literație”. Mai mult decât atât, aceste date și programe nu fac deloc referire la adulții seniori. Așadar, nu există un set de bune practici de la care să se poată porni. În plus, conform aceleiași surse, „cei care predau în programe de tip ”a doua șansă” nu au pregătire specifică în educația adulților, deși sunt profesori calificați. Introducerea unor programe specifice de literație a adulților ar permite dezvoltarea personalului calificat în domeniul educației adulților”.

Așadar, cine are principala responsabilitate în acest sens? Elaborarea politicilor de educație revine Ministerului Educației, care însă are ca principale componente învățământul preuniversitar, mai puțin cel vocațional și cel universitar (instituțiile de învățământ superior au oarecare autonomie în dezvoltarea propriilor programe și curricule, astfel încât să respecte cerințele prevăzute în cadrul fiecărei comisii de evaluare de specialitate). Cu alte cuvinte, educația adulților rămâne cu buna știință marginalizată, unul dintre cele mai bune exemple fiind finanțarea specifică acestui sector, prin competițiile derulate sub egida programelor cu finanțare europeană, de tip Erasmus+, gestionate de Agenția Națională ANPCDEFP. În 2019 au fost finanțate doar 24 de proiecte (mai multe totuși comparativ cu anii anteriori). Așa cum se poate observa din titlul apelului, el este foarte general, adultul în România fiind considerată orice persoană cu vârsta peste 18 ani. Deși există apeluri specifice tinerilor (până în 35 de ani), universităților sau programelor de formare și instruire, doar 7 dintre cele 24 de proiecte finanțate au cuvântul adult sau senior/vârstnic în titlu/descriere. Ar mai fi și alte proiecte ce pot fi finanțate, specifice asistării vârstnicilor (marea majoritate a acestora fiind de tip Orizont 2020, dar nu numai), dar, din păcate, și acolo, participarea României este destul de redusă, nesemnificativă numeric.

Așadar, situația literației digitale a adulților din țara noastră este foarte îngrijorătoare, dar fără a da semne spre îmbunătățire, mereu fiind lăsată pe o treaptă inferioară a priorităților. În aceste condiții, ce le rămâne adulților/vârstnicilor din România spre a se abilita digital? Pe de o parte, ei pot participa la programe de formare (de menționat că cea mai mare problemă există în mediul rural, unde programele de formare ajung mult mai greu, nefiind astfel atins grupul țintă cel mai în nevoie), iar pe de altă parte ei pot participa la cursuri de autoinstruire online (în special de tip MOOC, dar nu numai), care, deși sunt accesibile ca infrastructură și costuri , totuși o posibilă barieră spre acestea ar fi cea lingvistică. Astfel, chiar dacă pentru România nu există date concrete în acest sens, ar trebui să conștientizăm tot mai mult la nivel de actori educaționali această nevoie de abilitare în literație digitală.

Un exemplu concret de slabă literatie digitală este dat (în mod paradoxal) de țările dezvoltate. Deși acordă o atenție mult mai mare abilității adulților/vârstnicilor în literație digitală, recente studii (Guess, Nagler și Tucker, 2019) au demonstrat că adulții/vârstnicii sunt printre cele mai vulnerabile categorii de utilizatori online care nu reușesc să identifice, spre exemplu, o știre falsă. Aceștia nu doar că nu reușesc să identifice un conținut îndoielnic, dar foarte îngrijorător este faptul că partajează cel mai mult asemenea tip de conținut: de șapte ori mai mult comparativ cu tinerii utilizatori și de 2,3 ori mai mult decât adulții mai tineri. Astfel, în lipsa abilităților de literație digitală, ei devin parțial răspunzători (a se vedea în acest sens și secțiunile acestui capitol aferente eticilor digitale online și a legislației digitale) în ceea ce privește conținutul îndoielnic/parțial fals sau parțial adevărat, a cărui răspândire ar trebui limitată.