Educatie pentru cetatenie digitala / Digital Literacy and Citizenship in the 21st Century

LITERAȚIA ECONOMICĂ DIGITALĂ

Noile tehnologii digitale emergente precum inteligența artificială (IA), realitatea virtuală (RV), realitatea augmentată (RA), tipărirea 3D, cloud computing-ul, blockchain-ul, robotizarea, Internetul lucrurilor, big data etc., au produs un efect puternic disruptiv în aproape toate domeniile și ne-au schimbat radical modul de a trăi, de a lucra, de a învăța, de a ne relaxa. Pătrunderea copilului teribil al secolului XX, Internetul, în viața și activitatea cotidiană a reprezentat nu numai o schimbare fundamentală și ireversibilă pentru toată lumea, dar a și condus la crearea unei economii „bazată pe calitățile intrinseci ale rețelei, net-economia, în care tehnologia conectează pe oricine la orice și în care domină comunicațiile, standardele și piețele deschiseˮ (Grosseck, 2006). În literatura de specialitate, referirile se mai fac sub numele de Noua Economie, Economie Virtuală, Economie de rețea, Economie Digitală etc. Deoarece este vorba de o economie care se desfășoară cu suport digital, în medii susținute de tehnologie, vom utiliza în continuare termenul de economie digitală. Vorbim din ce în ce mai mult de tele-muncă, muncitor digital, forță de muncă digitală, locuri de muncă digitale, organizații virtuale, comerț electronic, tranzacții electronice etc. Cu alte cuvinte, vorbim de o economie digitală în care regăsim incluse aproape toate tipurile de afaceri rezidente online, în legătură directă cu inovarea, globalizarea și dezvoltarea durabilă și care „are un mare potențial de a spori productivitatea, veniturile și bunăstarea socială” (Folea, 2018).

La nivel european, strategia Uniunii pentru avea o societate și o economie digitală se regăsește în Piața Unică Digitală. Una dintre cele mai mari realizări ale Europei, aceasta reprezintă „principalul program al Comisiei Europene de focalizare pe dezvoltarea digitală, conceput pentru a permite libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelorˮ (Folea, 2017). La nivel național, deși în februarie 2015, a fost adoptată Strategia Națională privind Agenda Digitală pentru 2020, cu patru domenii de acțiune, progresele înregistrate în punerea ei în aplicare sunt în continuare limitate și modeste, reflectând faptul că digitalizarea economiei a rămas în urmă. Acest lucru este confirmat și de datele oferite de DESI, Indicele economiei și societății digitale măsurat de Comisia Europeană (EC, 2019), în care România ocupă locul 27 din cele 28 de state membre ale UE, un paradox, dacă avem în vedere faptul că sectorul IT aduce peste 6% din PIB, iar nivelul competențelor digitale de bază și avansate sunt cele mai scăzute în rândul statelor membre ale UE (doar 2% dintre adulții între 16-74 de ani au competențe digitale de bază, iar 10% au competențe avansate, în condițiile în care mediile europene ating 57%, respectiv 31%). Astfel, în noul context creat de evoluțiile din câmpul TIC, în special cele de IA (vehicule autonome, drone, asistenți virtuali, algoritmi de inginerie socială etc.), studiul consumatorilor adulți a dobândit o importanță majoră. Ca și catalizator al activităților din mediul online, consumatorul adult poate fi încadrat în mai multe categorii. Deși există definite în literatura de specialitate diverse tipologii, după motivație, dorință, capacitatea de a investi în tehnologii etc. (Grosseck, 2006), practic ne putem raporta în prezent doar la trei tipuri de consumatori adulți, activi de tehnologie digitală, și anume: (a) consumatorul tradiţional este fie rezervat (reprezentat în general de persoane mai în vârstă), fie conservator, dar dispus totuși să investească în tehnologie; (2) consumatorul convertit la tehnologia digitală – în general este moderat, încrezător digital, adept al folosirii raționale a tehnologiei; (3) consumatorul „născut digital” – este tehnofil, entuziast, ultra progresist, convins că „tehnica este purtătoare de progres și că omenirii îi va merge cu atât mai bine, cu cât va avea mai multă încredere în noile tehnologii emergenteˮ.

Așadar, vorbim de persoane care fie au adoptat deja Internetul, fie îl vor adopta. În ceea ce privește activitățile economico-financiare desfășurate online de acești consumatori, datele ultimului Euro-barometru (EC, 2017) indică faptul că utilizarea serviciilor bancare şi a celor de cumpărături, muzică, materiale video şi jocuri (10%, 26% şi, respectiv, 63%) este sub media UE (în principal din cauza lipsei de încredere în tehnologia digitală). Studii recente (Mastercard Digitalization Survey, 2019; Raportul Oficial al Pieței de E-Commerce din România GPeC, 2018; GfK FutureBuy, 2018; Pavel, 2019) dezvăluie faptul că, în prezent, 23% dintre consumatori îşi fac cumpărăturile online, în medie de 6 ori pe lună. Valoarea totală a cumpărăturilor online a depășit pragul de 3,5 miliarde de euro în 2018 (în medie, 10 milioane de euro în fiecare zi din 2018). Cu toate că un număr tot mai mare de consumatori folosesc activ Internetul pentru cumpărături în România, numărul adulților care folosesc telefonul pentru plăți este destul de redus (nu folosesc NFC, nu plătesc bilete de transport în comun sau nu achită curse de transport precum Uber, nu își plătesc taxele online sau nu descarcă formulare online etc.).

Toate aceste schimbări semnificative cresc nevoia unei educații economice și financiare eficiente, a unei protecții financiare a consumatorului, precum și dezvoltarea de politici de incluziune financiară care să se adapteze rapid la acest mediu în schimbare. Cu alte cuvinte, este nevoie de cunoștințe și competențe specifice de literație în domeniul economic și financiar. În sensul cel mai larg, literația economică digitală se încadrează în conceptele de alfabetizare economică și educație financiară, dar are aspectele sale unice, datorită naturii produselor și riscurilor implicate în mediul digital (Chetty et al, 2017; OECD, 2018). Deși unele studii anterioare (de exemplu, OECD 2017) au descris diverse aspecte ale alfabetizării financiare digitale, nu există încă o definiție standardizată a literației economice digitale (OECD, 2019c). Morgan, Huang și Trinh (2019) propun patru dimensiuni ale conceptului de literație economică digitală, și anume: a) cunoașterea produselor și serviciilor financiare digitale (plăți electronice cu ajutorul telefonului mobil, portofelul electronic, Internet banking, brokeri online, crowdfunding etc.); b) conștientizarea riscurilor financiare digitale (phising, spyware, SIM card swap, profilare și hacking pe baza urmelor digitale etc.); c) controlul riscurilor financiare (protecția împotriva furtului dedate, a PIN-ului etc.), precum și d) cunoașterea drepturilor consumatorilor și a procedurilor de remediere.

Ce putem face? Ce ar trebui îmbunătățit în România?

Există o serie de măsuri care se pot aplica atât la nivel de companii, autorități publice, cât și la nivel de consumator. Redăm în cele ce urmează acele inițiative/strategii eficiente care pot să sporească cunoștințele și competențele de literație economică digitală a adulților:

1.  Utilizarea de tehnologii emergente (IA, RV, căutări vizuale sau vocale etc.) în vederea îmbunătățirii experiențelor online (de cumpărare, servicii de banking, e-licitații etc.). Acestea trebuie să fie plăcute, sigure, relevante, accesibile și personalizate, astfel încât consumatorii să fie păstrați pe un termen cât mai lung.

2.  Îmbunătățirea încrederii consumatorilor în serviciile financiare digitale. O atitudine cât mai corectă a furnizorilor de bunuri și servicii. Deși ne preocupă astăzi falsificarea și supravegherea electronică, nimic nu va împiedica vreodată ca un consumator să încheie o tranzacție cu un escroc perfect. Anumite tipuri de fraudă sunt bine-cunoscute. Altele abia își fac apariția. Fraudele clasice sunt emiterea de acțiuni false, mișcări artificiale asupra cursurilor acțiunilor, escrocherii asupra burselor universitare, programe de călătorie mincinoase, promisiuni false de pierdere a greutății, propuneri de lucru la domiciliu ș.a.m.d., iar cele mai noi utilizează tehnici de inginerie socială și includ fraude cu facturi, fraude de tip „suport tehnic fals”, vishing, pharming, etc. Toate aceste fraude nu fac decât să copieze pe Internet abuzurile vânzărilor clasice prin telefon, email etc. care există deja de mult timp. Țintele preferate, ce cad frecvent pradă atacatorilor, sunt, în marea majoritate a cazurilor, persoanele vârstnice și/sau care au puţine cunoştinţe în domeniu.

3.  Sporirea gradului de conștientizare/Informarea clară a consumatorilor asupra bunurilor și serviciilor oferite. Aceste informații trebuie să fie clare, corecte, ușor de înțeles și să includă aspecte precum caracteristicile produselor, prețul (cu toate taxele incluse), modalitățile, condițiile tranzacțiilor, costurile de livrare, persoanele responsabile, codurile și procedurile aplicate în caz de incidente.

4.  Posibilitatea de confirmare a tranzacției în deplină cunoștință de cauză a consumatorului. Dacă ne plasăm pe punctul de vedere al consumatorului, încrederea este antidotul riscului perceput în tranzacția comercială. Consumatorul își pune inevitabil problema de a ști dacă cel care comercializează va livra produsele pe care le-a comandat și când livrarea va fi efectuată, va fi exact ce a comandat? Va putea să returneze articolele/produsele? Cui și la ce preț? Riscul perceput este legat de probabilitatea ca vânzătorul să nu respecte angajamentele sale, iar importanța pierderii rezultă din această imperfecțiune.

5.  Construirea reputației. Acest lucru se poate realiza asigurând, în primul rând, mijloace de plată sigure și facile, dar și mijloace de securitate cunoscute și acceptate de către consumator. Pentru ca o companie să reușească în mediul online este efectiv indispensabil clădirea unei bune reputații pe Internet. Și acesta deoarece clienții de azi sunt persoane informate și, prin urmare, recunosc diferențele de amploare și de reputație dintre „boutique-rile online”. În plus, dacă un consumator crede că există un magazin fizic în spatele site-ului web, va fi mai înclinat să aibă încredere în acesta la prima vizită.

6.  Plăți inteligente care adresează fiecare client. În momentul în care un consumator ia decizia de a cumpăra un produs, procesul prin care coșul de cumpărături este achitat trebuie să fie simplu, rapid și, mai ales, sigur. Pe de altă parte, conform unui studiu realizat de INACO în 2018 (Inţiativa pentru Competitivitate, inaco.ro), în România doar 16% dintre utilizatori au cumpărat produse online, spre deosebire de alte țări din UE, precum Suedia (81%), Spania (50%) sau Grecia (32%).

7.  Acordarea de garanții legale consumatorului care utilizează tranzacții electronice. În ultimii aniParlamentul European a formulat (și aprobat) mai multe directive prin care drepturile consumatorilor sunt consolidate, în sensul că aceștia pot primi despăgubiri dacă le-au fost vândute produse defecte. Mai mult, aceste hotărâri legislative se armonizează cu toate legile statelor membre astfel încât să fie create în mod echitabil, condiții de concurență pentru toți furnizorii din UE.

8.  Mecanisme și reglementări cât mai clare privind soluționarea reclamațiilor și litigiilor, o legislație care stimulează inovația financiară. În economia digitală cumpărători, producători, vânzători sau intermediari – toți sunt supuși riscurilor și toți trebuie protejați. În acest scop au fost elaborate – atât la nivel internațional cât și național – o serie de reglementări, programe de acțiune menite să limiteze aceste neajunsuri. Fiind însă pentru prima dată când tehnologia permite crearea unei piețe globale reale, legislația ar trebui să aibă un grad mare de compatibilitate interstatală (UE). De aceea, în spațiul european s-a dezvoltat un cadru legislativ complex cunoscut sub numele de Digital Single Market/Piața Unică Digitală. Ca exemplu, în 2018 a intrat în vigoare „Regulamentul împotriva geo-blocării nejustificateˮ, care discriminează în mod nejustificat vânzările online, luând în considerare cetățenia, naționalitatea, domiciliul sau sediul clienților. În România, garantul drepturilor consumatorilor este asigurat de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC, http://www.anpc.gov.ro/). În afara de aceasta, mai există o serie de organizații neguvernamentale, recunoscute prin hotărâri guvernamentale cu utilitate publică, precum Centrul European al Consumatorilor din România (ECC, http://www.eccromania.ro), cofinanțat de Comisia Europeană și de Guvernul României, prin ANPC și Asociația Pro Consumatori (APC, http://www.apc-romania.ro/). La nivel european există Centrul European al Disputelor.

9.  Dreptul la viață privată. Acordul de confidențialitate trebuie să puncteze în mod explicit modalitatea și scopul utilizării informațiilor personale pentru fiecare consumator. Conform ARB (Asociația Română a Băncilor, https://www.arb.ro/), aproximativ 40% dintre românii adulți nu utilizează produse și servicii bancare, în condițiile în care media statelor UE în ceea ce privește incluziunea financiară este de 90%.

10.         Abilitarea consumatorilor în probleme de securitate și confidențialitate.Atunci când vorbim de securitate informatică tindem să ne gândim, în primul rând, la atacurile care provin din exterior. Ne este frică de pirați cibernetici. Ne este frică de pierderea intimității. Ne este frică de furtul datelor aflate în tranzit electronic. Nu putem spune că aceste temeri sunt nejustificate, dar tehnologia curentă este suficient de evoluată și oferă uneltele necesare pentru a bloca majoritatea covârșitoare a atacurilor din sfera digitală. Mulți adulți cred că securitatea informatică este ceva legat de calculatoare: nimic mai greșit. Este ca și cum am spune că securitatea unei case depinde de modelele de broaște și zăvoare. Așa cum securitatea casei depinde, în primul rând, de cei care o locuiesc, și securitatea digitală se sprijină, înainte de toate, pe oameni și organizare, depinzând de felul în care aceștia respectă normele stabilite de politica de securitate a organizațiilor și procedurile de securitate. Este adevărat că progresele tehnologice, recursurile legale și educația consumatorului contribuie la rezolvarea acestor probleme.

11.          Alfabetizarea economică și educația financiară, atât a consumatorilor, cât și a „tehnicienilor” (în sensul dobândirii de către aceştia a aşa-numitelor „soft skills”), sunt importante, fiind bine știut faptul că un cetățean informat este un consumator puternic. Din păcate, statisticile existente cu privire la educația financiară situează România pe locul 124 din 146 de țări (OECD, 2018), ceea ce înseamnă că suntem o națiune slab educată din punct de vedere financiar, cu persoane care nu înțeleg mecanismele economice din societate, nu știu să evalueze realitatea economică existentă, care nu știu ce să facă cu banii, nu știu să economisească sau să investească, nu înțeleg ce este inflația, nu știu să evalueze consecințele unor acțiuni în plan economic și, drept urmare, să ia decizii potrivite atât în plan personal cât și la nivelul comunității în care trăiesc.

Deși educația financiară nu este nici simplă, nici ușoară, orice român are posibilitatea de a beneficia de ea prin diferite modalități:în cadrul universităților cu profil economic, prin autoeducație, participând la diverse evenimente în domeniu, citind cărți etc. și bineînțeles Internetul – sursa noastră vastă de informații pentru aproape orice domeniu. Redăm mai jos câteva exemple care ne-au atras atenția:

1.    Platforme online dedicate educației economice, financiare. Conform statisticilor, 46% dintre internauții români au declarat că se întâmplă ca veniturile lor să fie mai mici decât cheltuielile realizate, iar aproape 80% cumpără lucruri de care nu au nevoie. În același timp, 40% dintre români sunt destul de îngrijorați de viitorul lor, pentru că le este greu să pună bani deoparte. În acest sens, aproape toate băncile au lansat platforme de educație financiară. Scopul acestor platforme de instruire este de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă problemele economice, financiare cu care se confruntă. Un procent îngrijorător din populație nu ştie ce este aceea dobândă la un depozit (pe an și nu pe lună), nu știe să calculeze DAE (dobânda anuală efectivă) la un credit, nu citește și nu înțelege tot ce scrie în contracte etc. Acest lucru este deosebit de important, mai ales că generațiile mai tinere, cel mai probabil, se vor confrunta cu produse și servicii financiare din ce în ce în ce mai complexe.

2.    Jocuri de educație financiară. Conform unui studiu realizat de Provident (2018), doi din trei români se joacă peste o oră săptămânal, iar jumătate dintre aceștia chiar peste 5 ore. Ținând cont de timpul acordat de români jocurilor și în contextul unei nevoi acute de a crește educația financiară a românilor, Provident a lansat mai multe jocuri de educație financiară pentru adulți (care alocă și premii în bani adevărați): „Știi cu Baniiˮ (https://stiicubanii.sigurantafinanciara.ro/), „Spânzurătoareaˮ etc.

3.    Aplicații mobile de educație financiară. Banca Națională a României (BNR) a lansat LeulRomânesc (https://www.bnr.ro/leulromanesc-14812.aspx), ce are ca „scop o mai bună cunoaștere a bancnotelor și monedelor românești în rândul publicului prezent în mediul onlineˮ.

4.    Programe de educație informală susținute de stat sau diverse instituții, bănci etc. Un program pilot de educație financiară susținut de Visa și de băncile partenere este BanniQ (https://www.baniiq.ro/). Prin intermediul acestuia tinerii și adulții sunt pregătiți să își îmbunătățească/dezvolte cunoștințele despre produsele și conceptele financiare și să își construiască un viitor sănătos financiar, pentru a deveni mai conștienți de riscurile și de oportunitățile existente și pentru a face alegeri informate.

5.    Centre de educație financiară non-formală. La nivel național activează un ONG (Coaliția pentru Economia Digitală – COE, https://coalitiadigitala.ro/) al cărui scop este de a promova beneficiile economiei digitale atât pentru consumatori, cât și pentru furnizorii de servicii digitale, precum și de a încuraja adopția serviciilor digitale la nivel de masă, unul dintre obiectivele COE fiind informarea publicului larg privind economia digitală. În urmă cu un an, OTP Bank România și Fundația „Dreptul la Educațieˮ au inaugurat OK Center (https://www.okcenter.ro/), ce furnizează cursuri de educație financiară bazate pe joc și învățare prin experimentare pentru adulți (în regim gratuit).

6.    Conținuturi (social) media (clipuri video educative, emisiuni TV, web documentare, bloguri etc.). Bizilive este prima televiziune live streaming din România dedicată dezvoltării afacerilor (https://www.bizilive.ro). Un alt exemplu este cel al Bursei de Valori București, cu platforma social media „Fluent în Finanțeˮ (http://www.fluentinfinante.ro/) care abordează subiecte variate de la acțiuni și obligațiuni, fonduri de investiții și de pensii, până la cum funcționează piața de capital și ce sunt indicii bursieri, toate acestea fiind prezentate sub formă de videoclipuri.

7.    Resurse educaționale deschise de alfabetizare economică și/sau financiară. Există o serie de cursuri online în regim MOOC disponibile pe Coursera, eDX și alte platforme. Pentru acestea este necesară cunoașterea unei limbi străine.

8.    Manuale de educație financiară destinate adulților. Un exemplu este „Manualul practic pentru utilizatorii de servicii financiareˮ, publicat de Asociația Română a Băncilor (ARB), descărcabil gratuit de pe site-ul www.educatiefinanciara.info. Manualul abordează subiecte precum sistemul bancar și creditarea, leasingul, piața de capital, fondurile de investiții, pensiile private și asigurările.

9.    Campanii de conștientizare. Asociaţia Pentru Promovarea Asigurărilor (APPA) a lansat campania de educaţie financiară „Trăieşte Viitorul!ˮ (http://www.traiesteviitorul.ro/), susţinută de Metropolitan Life, cu scopul de a informa şi de a educa populația privind resursele şi instrumentele de economisire puse la dispoziţia românilor pentru păstrarea aceluiaşi standard de viaţă la momentul retragerii acestora din activitate şi în cazul întâmplării unor situaţii neprevăzute precum accident sau îmbolnăvire.

Prin urmare, alfabetizarea economică și educația financiară nu se referă doar la latura educațională sau personală, ci se reflectă și asupra unor aspecte de natură economică, culturală, politică sau socială. Astfel, este necesar să fie implicați și mediul de afaceri, ONG-urile, furnizori de cursuri profesionale, instituții culturale, dar și servicii sociale, de sănătate sau de ocupare a forței de muncă de la nivel local etc.